În societatea românească, secole la rând, femeia era definită aproape exclusiv prin raportarea la familie: era mai întâi fiică, apoi soție și, în cele din urmă, mamă.
În România secolului al XIX-lea, femeia era subordonată familiei, căsătoria fiind o obligație impusă de părinți, fără a ține cont de dorințele sale. Era lipsită de drepturi, supusă autorității soțului, și avea ca principală datorie să nască, adesea în condiții precare.
